Home Coordonate istorice Institutul de Fonetică şi Dialectologie, 1961-2001
PDF Imprimare Email

   

INSTITutuL DE FoNETicĂ şi DIALECTOLOGIE „AL. ROSETTi" - 40 DE ANI DE EXISTENŢĂ, 1961-20015

Nicolae saramandu, Manuela Nevaci
 
Începând cu anul 1961, cercetarea ştiinţifică în domeniul foneticii şi al dialectologiei s-a desfăşurat în cadrul Centrului de Cercetări Fonetice şi Dialectale al Academiei Române. Centrul s-a înfiinţat din iniţiativa acad. Alexandru Rosetti - care a fost şi primul său director - şi cu colaborarea prof. Boris Cazacu, prin transformarea în unitate autonomă a Secţiei de fonetică şi dialectologie înfiinţate în 1959 în cadrul Institutului de Lingvistică din Bucureşti al Academiei Române6.Înfiinţarea Centrului a fost precedată şi, într-un fel, anticipată de publicarea, începând din anul 1958, a revistei de profil Fonetică şi dialectologie (FD), din care, în perioada 1958-1961, au apărut trei numere (1958, 1960, 1961)7, redactor responsabil fiind acad. Al. Rosetti.

5

Sub diverse nume: Centrul de Cercetări Fonetice şi Dialectale, Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologice, Institutul de Fonetică şi Dialectologie.

6  V. Marius Sala, Fostul sector de fonetică şi dialectologie, în Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan ", 50 de ani de existenţă (1949-1999), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 183-184.

7În anii 1962-2008 au apărut - cu o întrerupere de 15 ani (1976-1990) -numerele IV-XXVII ale revistei, condusă succesiv de Al. Rosetti (IV-VII, 1962-1971), B. Cazacu (VIII-IX, 1973-1975), A. Avram (X-XI, 1991-1992) redactori responsabili, Em. Vasiliu director/N. Saramandu redactor-şef (XII-XXI, 1993-2002) şi N. Saramandu redactor-şef (XXII-XXVII, 2003-2008).


Crearea unei unităţi de cercetare autonome pentru domeniile foneticii şi dialectologiei a fost pe deplin motivată, având în vedere dezvoltarea celor două discipline în perioada interbelică. Înainte de al Doilea Război Mondial, Al. Rosetti înfiinţase la Bucureşti, în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii, un Laborator de fonetică experimentală, care a fost integrat în Institutul de Lingvistică, la crearea acestuia, în 1949. În ceea ce priveşte dialectologia, se


făcuseră progrese însemnate prin publicarea, în perioada 1938-1942, a Atlasului lingvistic român (autori: Sever Pop şi Emil Petrovici, sub conducerea lui Sextil Puşcariu). Dezvoltarea în continuare a cercetărilor în aceste două domenii pre­tindea o bază logistică adecvată (aparatură tehnică pentru înregistrările de texte şi studiile de fonetică experimentală) şi un suport financiar de durată pentru anchetele dialectale. Centrul, din 1990 Institutul de Fonetică şi Dialectologie, s-a consacrat, în timp, ca unitate de cercetare specializată pentru studiul limbii române vorbite în varietatea ei dialectală şi socială, creând, în acest scop, prin arhivele de texte, cea mai bogată colecţie de date la nivel naţional.

În 1974, în urma „reorganizării" Academiei, Centrul de Cercetări Fonetice şi Dialectale şi-a pierdut autonomia, fiind înglobat, împreună cu Institutul de Folclor al Academiei şi cu Centrul Creaţiei Populare din cadrul Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, în nou-creatul Institut de Cercetări Etnologice şi Dialectologice, aflat până în 1990, când s-a desfiinţat, în subordinea Consiliului menţionat.

După evenimentele din 1989, Academia Română începe, în 1990, „recuperarea" unităţilor de cercetare abuziv îndepărtate, în 1974, din structurile sale. Printre primele colective de cercetare revenite în Academia Română a fost cel de fonetică şi dialectologie: în martie 1990, prin Hotărârea Guvernului României, se înfiinţa Institutul de Fonetică şi Dialectologie. Fostul Centru devenea Institut în urma solicitării adresate de Al. Rosetti într-o scrisoare trimisă preşedintelui Academiei Române, Mihai Drăgănescu8. Membrii institutului nou creat au ales conducerea: director Emanuel Vasiliu, care devenise, de curând, membru corespondent al Academiei Române; director adjunct Nicolae Saramandu. Institutul a primit numele întemeietorului: „Al. Rosetti", fapt confirmat prin Hotărârea Guvernului României nr. 503 din 18 august 1998 privind modificarea denumirii unor unităţi de cercetare din subordinea Academiei Române.

Institutul de Fonetică şi Dialectologie „Al. Rosetti" a funcţionat până la 25 ianuarie 2002, când, din „comasarea prin fuziune" cu Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan", a rezultat Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti", pe baza Hotărârii Guvernului României nr. 1.366 din 27 decembrie 2001.

8 La începutul anului 1990 Al. Rosetti a încetat din viaţă. Hotărârea de reînfiinţare a Institutului a fost anunţată, la catafalcul celui dispărut, de preşedintele Academiei Române, acad. Mihai Drăgănescu.


Existenţa Institutului de Fonetică şi Dialectologie „Al. Rosetti" a fost intim legată de numele întemeietorilor - Al. Rosetti şi B. Cazacu -, care, printr-o activitate neobosită de-a lungul câtorva decenii, au impus cele două discipline - fonetica şi dialectologia - în prim-planul cercetării ştiinţifice din

România. Institutul a fost singura unitate specializată de profil din ţară, având, aşa cum am arătat, o publicaţie proprie, Fonetică şi dialectologie, care îşi continuă apariţia şi în prezent.

* 

La înfiinţare, în 1961, Centrul de Cercetări Fonetice şi Dialectale şi-a desfăşurat activitatea în cadrul a două sectoare: Sectorul de fonetică, condus de Al. Rosetti, şi Sectorul de dialectologie, condus de B. Cazacu. În 1962 s-a constituit Sectorul de lingvistică structurală, condus de Em. Vasiliu; în 1965, acesta s-a contopit cu Sectorul de fonetică, creându-se Sectorul de fonetică şi lingvistică structurală. Colectivul de lingvistică structurală a reapărut în 1990, odată cu înfiinţarea Institutului de Fonetică şi Dialectologie; în 2002, el a fost desfiinţat, membrii săi fiind încadraţi în Sectorul de gramatică al Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti". Activitatea sectoarelor a fost coordonată de B. Cazacu, T. Teaha, V. Rusu, Maria Marin (dialectologie), Al. Rosetti, A. Avram, Ileana Vântu, Maria Mărdărescu-Teodorescu (fonetică şi lingvistică structurală).

* 

În domeniul foneticii au continuat cercetările de fonetică experimentală iniţiate de Al. Rosetti, ele dezvoltându-se în urma achiziţionării, în 1961, a unui spectrograf de tip Sonagraph, unic în România la acea dată, utilizat în analiza acustică a sunetelor limbii. Sub conducerea lui Andrei Avram, un colectiv de cercetători - Valeriu Şuteu, Maria Mărdărescu-Teodorescu, Cornelia Cohuţ, Anca Ulivi, Laurenţia Dascălu Jinga - şi de tehnicieni - ing. N. Wegener, Gheorghe Abălaşei, Aurelian Lăzăroiu - au desfăşurat, de-a lungul anilor, un amplu program de studiere, din punct de vedere acustic, a sunetelor limbii române. S-au adăugat cercetări privind intonaţia şi melodia vorbirii, precum şi vorbirea artificială, efectuate de Andrei Avram, Laurenţia Dascălu Jinga şi Aurelian Lăzăroiu, Institutul situându-se în avangarda studiilor efectuate în ţară în aceste domenii. Rezultatele cercetărilor s-au materializat în studii şi articole apărute în revista de specialitate a Institutului, Fonetică şi dialectologie, dar şi în alte publicaţii atât din ţară, cât şi din străinătate.

Prin preocuparea permanentă a lui Al. Rosetti şi a principalilor săi discipoli şi colaboratori, Andrei Avram şi Emanuel Vasiliu, studiile de fonetică, descriptivă şi istorică, dar şi teoretică, au cunoscut o amploare fără precedent. Li s-au adăugat cele de fonologie românească (cu extensiuni la domeniul romanic), de interpretare a grafiei, de fonologie generală (cu aplicarea metodei generativ-transformaţionale), de fonostatistică etc. În jurul celor trei lingvişti s-a creat o adevărată „şcoală", care s-a impus la nivel naţional.

După ce, în perioada interbelică, tipărise un Curs de fonetică generală (1930), Al. Rosetti a publicat, în 1957, Introducere în fonetică, introducând în ediţia a V-a, din 1982 (elaborată în colaborare cu Aurelian Lăzăroiu), rezultate ale cercetărilor de fonetică experimentală efectuate în Institut. De asemenea, a continuat să publice, în perioada care ne interesează, numeroase studii şi articole de fonetică şi fonologie, atât descriptivă, cât şi istorică, reunite în anexele la ediţia definitivă, din 1986, a Istoriei limbii române.

Andrei Avram a publicat în 1961 lucrarea (elaborată înaintea înfiinţării Centrului) Cercetări asupra sonorităţii în limba română. A urmat, în 1964, Contribuţii la interpretarea grafiei chirilice a primelor texte româneşti, în care grafia este interpretată, pentru prima dată, din punct de vedere fonologic, dat fiind faptul că, în scris, se notează, în general, invariantele sunetelor (fonemele). Fără a putea cita aici numeroasele studii şi articole de fonetică şi fonologie, descriptivă şi istorică, elaborate de Andrei Avram de-a lungul anilor, tipărite în reviste româneşti şi străine, ne limităm la menţionarea volumelor publicate de autor în această perioadă: Nazalitatea şi rotacismul în limba română (1990), Studii de fonologie romanică (2000).

Dezvoltând cercetările în domeniul fonologiei ale lui Al. Rosetti (care elaborase în 1938, împreună cu Al. Graur, Esquisse d'une phonologie du roumain), Emanuel Vasiliu publică, în 1965, Fonologia limbii române şi, în 1968, Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne, în care metoda de analiză structurală se îmbină cu analiza distribuţională (descriptivismul american) şi, respectiv, cu metoda generativ-transformaţională. La aceste lucrări se adaugă un număr mare de articole şi studii de fonetică şi fonologie, publicate atât în ţară, cât şi în străinătate.

În afară de tezele de doctorat în domeniul foneticii şi fonologiei (elaborate de Maria Mărdărescu-Teodorescu, Anca Belchiţă-Hartular, Laurenţia Dascălu Jinga, Anca Ulivi), rămase nepublicate sau incluse, sub formă de articole, în reviste de specialitate, menţionăm volumele semnate de Alexandra Roceric-Alexandrescu, Fonostatistica limbii române (1968), şi de Laurenţia Dascălu Jinga, Melodia vorbirii în limba română (2001).

În cadrul Sectorului de fonetică s-a elaborat şi s-a publicat Antologie fonetică a limbii române, 1988 (coordonator: Andrei Avram; autoare: Laurenţia Dascălu Jinga, Maria Teodorescu, Anca Ulivi).

Menţionăm faptul că membrii Sectorului de fonetică - Andrei Avram, Valeriu Şuteu, Maria Mărdărescu-Teodorescu, Cornelia Cohuţ, Laurenţia Dascălu Jinga - au participat la anchete dialectale de teren, unii dintre ei fiind coautori la lucrări de dialectologie: Texte dialectale. Oltenia (1967; coautori: Cornelia Cohuţ, Maria Mărdărescu-Teodorescu, Valeriu Şuteu), Graiul din zona „Porţile de Fier" (1973; coautoare: Cornelia Cohuţ) (vezi infra).

Principala sarcină în domeniul dialectologiei a fost, în cadrul Centrului, începerea lucrărilor la Noul Atlas lingvistic român pe regiuni/NALR. Iniţiativa realizării acestui atlas fusese luată la Conferinţa dialectologilor români desfăşurată la Bucureşti între 16 şi 18 aprilie 1958. Era vorba, în fapt, de o serie de şapte atlase lingvistice regionale pentru provinciile istorice din România - Banat, Crişana, Maramureş, Transilvania, Moldova şi Bucovina, Muntenia şi Dobrogea, Oltenia - şi de un al optulea atlas regional pentru Peninsula Balcanică (dialectele româneşti sud-dunărene). Scopul elaborării acestor atlase era adâncirea cercetării graiurilor şi dialectelor româneşti la câteva decenii de la anchetele efectuate pentru Atlasul lingvistic român/ALR (anii '30-'40 ai secolului al XX-lea), prin fixarea unei reţele de anchetă mult mai extinse (998 de localităţi), de peste trei ori mai deasă faţă de reţeaua ALR (301 localităţi).

Prin acest vast proiect, care s-a realizat în deceniile următoare, România este singura ţară de limbă romanică în care atlasele lingvistice regionale acoperă integral teritoriul naţional9.

Colectivului de dialectologi de la Bucureşti i-a revenit elaborarea a două atlase lingvistice regionale, cel al Olteniei - 98 de localităţi - şi cel al Munteniei şi Dobrogei - 230 de localităţi (în total, 328 de localităţi). Anchetele de teren s-au efectuat, pentru toate atlasele regionale, pe baza unui Chestionar unitar, publicat în 1963 în revista Fonetică şi dialectologie10.

O iniţiativă a Centrului a fost constituirea Arhivei fonogramice a limbii române, prin înregistrarea, în paralel cu anchetele pentru atlasele regionale, de texte dialectale din reţeaua de 328 de localităţi; textele aveau să fie publicate în volume separate, pentru Oltenia, Muntenia şi Dobrogea, însoţite de glosarele dialectale ale celor trei provincii.

Prin efortul remarcabil, de aproape cinci decenii, al dialectologilor de la Bucureşti, obiectivele propuse la înfiinţarea Centrului au fost îndeplinite în întregime.

9  O iniţiativă similară au avut dialectologii din Franţa, unde, însă, atlasele lingvistice regionale acoperă numai o parte din teritoriul naţional.

10 Chestionarul Noului Atlas lingvistic român, întocmit sub conducerea acad.
Emil Petrovici şi a prof. B. Cazacu, membru corespondent al Academiei R.P.R., de
Colectivul de dialectologie al Centrului de Cercetări Fonetice şi Dialectale al
Academiei R.P.R. (Teofil Teaha, Ion Ionică, Valeriu Rusu) şi de Colectivul de
dialectologie al Institutului de Lingvistică al Filialei din Cluj a Academiei R.P.R (Petre
Neiescu, Grigore Rusu, Ionel Stan), FD, V, 1963, p. 157-261.
Chestionarul a apărut
şi în broşură separată.


S-a publicat integral Noul Atlas lingvistic român pe regiuni. Oltenia, vol. I-V (1967-1984), autori: Teofil Teaha, Ion Ionică, Valeriu Rusu (primele trei volume au apărut sub coordonarea lui B. Cazacu). Au apărut cinci volume din Atlasul lingvistic român pe regiuni. Muntenia şi Dobrogea (1996-2007), autori: Teofil Teaha, Mihai Conţiu, Ion Ionică, Paul Lăzărescu, Bogdan Marinescu, Valeriu Rusu, Magdalena Vulpe; s-a încheiat redactarea ultimului volum, al şaselea, care urmează să fie predat la tipar. Ambele atlase au fost premiate de Academia Română.

S-au tipărit volumele de Texte dialectale. Oltenia (1967), sub redacţia lui B. Cazacu, autori: Cornelia Cohuţ, Galina Ghiculete, Maria Mărdărescu, Valeriu Şuteu, Magdalena Vulpe; Texte dialectale. Muntenia, I-III (1973-1987), autori: Galina Ghiculete, Paul Lăzărescu, Maria Marin, Bogdan Marinescu, Ruxandra Pană, Magdalena Vulpe, Victorela Neagoe, Costin Bratu, Marilena Tiugan (volumele I-II sub conducerea lui B. Cazacu); Texte dialectale şi glosar. Dobrogea (1987), autori: Paul Lăzărescu, Victorela Neagoe, Ruxandra Pană, Nicolae Saramandu; Glosar dialectal. Oltenia (1967), sub conducerea lui B. Cazacu, autori: Galina Ghiculete, Paul Lăzărescu, Nicolae Saramandu, Magdalena Vulpe; Glosar dialectal. Muntenia (1999), autoare: Maria Marin, Iulia Mărgărit. Pe baza celor trei glosare, la care s-au adăugat materialul inedit extras din textele dialectale nepublicate, precum şi întregul material lexical cuprins pe hărţile celor două atlase regionale elaborate de dialectologii bucureşteni, se redactează Dicţionarul graiurilor dacoromâne sudice, autori: Ion Ionică, Maria Marin, Anca Marinescu, Iulia Mărgărit, Teofil Teaha; coordonator: Maria Marin.

Totodată, Arhiva fonogramică a limbii române s-a îmbogăţit prin culegerile de texte dialectale efectuate în alte zone ale ţării: Banat, Transilvania, Munţii Apuseni, Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Bucovina, astfel încât Institutul deţine în prezent cel mai bogat şi reprezentativ corpus de texte dialectale din România. Din cele 8 volume (texte şi glosare) elaborate de-a lungul anilor, s-au publicat Graiul din zona „Porţile de Fier" (1973, autoare: Magdalena Vulpe, Cornelia Cohuţ) şi Texte dialectale şi glosar. Bistriţa-Năsăud (1987, autoare: Maria Marin, Marilena Tiugan).

11 Nicolae Saramandu, Pentru un atlas al atlaselor lingvistice regionale, în LR, 39, 1990, 1, p. 57-66.


În paralel cu apariţia atlaselor lingvistice ale Olteniei, Munteniei şi Dobrogei, elaborate la Bucureşti, a început publicarea atlaselor lingvistice pentru celelalte provincii istorice: Banat, Maramureş, Transilvania (Cluj-Napoca), Moldova şi Bucovina (Iaşi), Crişana (Timişoara). După tipărirea primului volum din fiecare atlas lingvistic regional (ultimul din serie a fost Crişana, vol. I, 1997) a fost posibil să iniţiem un amplu proiect, Atlasul lingvistic român pe regiuni. Sinteză, a cărui realizare a fost susţinută de Nicolae Saramandu într-o comunicare prezentată la al V-lea Simpozion Naţional de Dialectologie (Craiova, 1988), publicată ulterior în revista Limba română11. Atlasul-sinteză urma să reunească, într-o singură lucrare, datele cuprinse în cele şapte atlase lingvistice regionale realizate în ţară, la care se adăuga al optulea atlas lingvistic românesc, cel elaborat de dialectologii din R. Moldova.

Realizarea atlasului-sinteză a răspuns nevoii de a avea o lucrare unitară, care să ofere o imagine globală asupra dacoromânei actuale şi să înlesnească, totodată, comparaţia cu materialul dialectal cuprins în atlasul lui G. Weigand (1909) şi în Atlasul lingvistic român (1938-1942). Elaborarea hărţilor-sinteză a fost determinată, printre altele, de faptul că ceea ce, la nivel regional, poate apărea ca nepertinent (este cazul, de exemplu, al formelor unice în unele provincii) capătă semnificaţie la nivel naţional. Cu 998 de localităţi în România şi 205 în R. Moldova şi Ucraina - în total, 1.203 localităţi - reţeaua ALRR. Sinteză este de aproximativ patru ori mai deasă decât reţeaua ALR. Prin publicarea, după 2001, a Atlasului lingvistic român pe regiuni. Sinteză, sub conducerea lui Nicolae Saramandu, româna este, între limbile romanice, singura care, în mai puţin de un secol, dispune de trei atlase lingvistice consacrate graiurilor în ansamblu.

O atenţie specială s-a acordat, începând cu anul 1990, cercetării graiurilor şi dialectelor româneşti vorbite în afara României, cercetări care erau greu sau chiar imposibil de realizat în perioada anterioară. Astfel, s-au efectuat culegeri de texte dialectale de la românii din ţările vecine - R. Moldova, Ucraina, Ungaria, Bulgaria -, publicându-se volume de texte dialectale însoţite de glosare pentru Basarabia, Transnistria, nordul Bucovinei şi nordul Maramureşului (anul 2000, autoare: Maria Marin, Iulia Mărgărit, Victorela Neagoe, împreună cu Vasile Pavel de la Chişinău). Pe baza unei cercetări la faţa locului, Nicolae Saramandu a publicat un amplu studiu (însoţit de texte dialectale) despre graiul băiaşilor din nordul Croaţiei (apărut în Fonetică şi dialectologie, XVI, 1997, p. 97-130). De asemenea, Nicolae Saramandu a efectuat anchete de teren în 40 de localităţi din ţările balcanice (înregistrând şi texte dialectale) pentru Atlasul lingvistic aromân, aflat în curs de elaborare.

Sub conducerea lui Nicolae Saramandu s-a început elaborarea unui Dicţionar meglenoromân, general şi etimologic de către un colectiv format din Marilena Tiugan, Irina Floarea şi Alina Celac.

Pentru perioada la care ne referim, semnalăm publicarea volumului de studii, recenzii şi prezentări de cărţi Graiurile - componentă a patrimoniului cultural popular (1983; coordonator: Valeriu Rusu; autori: Costin Bratu, Margareta Chioreanu, Marina Ciolac, Eugenia Flintea, Ion Ionică, Paul Lăzărescu, Margareta Magda, Maria Marin, Anca Marinescu, Bogdan Marinescu, Iulia Mărgărit, Victorela Neagoe, Ruxandra Pană-Boroianu, Valeriu Rusu, Nicolae Saramandu, Teofil Teaha, Marilena Tiugan, Magdalena Vulpe) şi a Tratatului de dialectologie românească (1984, coordonator: Valeriu Rusu; colectiv de autori din Institut: Eugenia Flintea, Anca Hartular, Ion Ionică, Paul

Lăzărescu, Margareta Magda, Maria Marin, Anca Marinescu, Bogdan Marinescu, Iulia Mărgărit, Victorela Neagoe, Ioana Nichita, Ruxandra Pană-Boroianu, Nicolae Saramandu, Marilena Tiugan, Magdalena Vulpe, Dionisie Zagarodnâi).

De asemenea, pe baza unor materiale dialectale inedite, s-au elaborat şi publicat mai multe teze de doctorat: Graiul din Valea Crişului Negru (1961, Teofil Teaha, înainte de crearea Centrului), Graiul din nord-vestul Olteniei (1971, Valeriu Rusu), Cercetări asupra aromânei vorbite în Dobrogea (1972, Nicolae Saramandu), Subordonarea în frază în dacoromâna vorbită (1980, Magdalena Vulpe).

Menţionăm şi volumul Merem la America (1996, autoare: Anca Hartular), conţinând texte culese de la vorbitori de limbă română din SUA.

O preocupare a unuia din foştii directori ai Institutului, B. Cazacu, a fost angajarea dialectologilor români în lucrări de geografie lingvistică la nivel european şi romanic. B. Cazacu a fost, în anii '70, unul din iniţiatorii atla­sului limbilor Europei, Atlas Linguarum Europae (ALE), alături de A. Weijnen (Olanda), M. Alinei (Italia), L.-E. Schmitt (Germania), fiind ales membru în Comitetul Internaţional ALE. În 1973 s-a constituit Comitetul Naţional Român ALE, cu B. Cazacu (preşedinte), Nicolae Saramandu (secretar), Teofil Teaha (membru din partea Institutului); din 1988, preşedinte a fost I. Coteanu. S-a fixat reţeaua de localităţi pentru România: 77, dintre care 70 pentru graiurile româneşti şi 7 pentru graiurile minorităţilor naţionale (maghiari: 3, germani: 2, sârbi: 1, ucraineni: 1) şi s-au făcut anchete cu Chestionarul ALE în reţeaua din sudul ţării (Oltenia, Muntenia, Dobrogea; pentru celelalte provincii anchetele le-au efectuat dialectologi din Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara). Materialul dialectal românesc, ordonat după criterii etimologice şi însoţit de comentarii lingvistice, a fost depus la Secretariatul General ALE (Nijmegen: 1973-1983; Torino: 1984-1993; Bamberg: 1994-2001) şi încorporat în hărţile Atlasului. În perioada 1983-1997 au apărut cinci volume din Atlas, cuprinzând hărţi lingvistice însoţite de ample comentarii.

Atlas Linguarum Europae (ALE) este cea mai amplă lucrare de geografie lingvistică elaborată până în prezent, prin colaborarea dialectologilor din toate ţările europene. El are o reţea de 2.631 de localităţi, ilustrând cele şase familii de limbi care se vorbesc în Europa (indo-europene, caucaziene, altaice, uralice, semitice, basca). Pe baza comparării limbilor din familii diferite, ALE a permis să se realizeze hărţi motivaţionale, reprezentând o inovaţie în geografia lingvistică. Elaborarea hărţilor motivaţionale se bazează pe constatarea unei mentalităţi comune la vorbitori de limbi diferite. De asemenea, comparaţia limbilor conduce la constatări importante privind originile etnolingvistice ale Europei şi la formularea de noi teorii, cum ar fi teoria continuităţii limbilor indo-europene (opusă teoriei mai vechi, a „invaziei").

După dispariţia, în 1987, a lui B. Cazacu, a fost cooptat în Comitetul Internaţional ALE Nicolae Saramandu, care a devenit, în 2001, vicepreşedinte al Atlasului şi, ulterior, preşedinte al ALE (vezi expunerea despre Sectorul de dialectologie şi onomastică, 2002-2009).

B. Cazacu a fost şi unul din iniţiatorii atlasului lingvistic romanic, Atlas Linguistique Roman (ALiR), participând la prima reuniune de lucru, de la Torino (1987). În 1989 s-a constituit Comitetul Internaţional ALiR, Nicolae Saramandu fiind ales vicepreşedinte al Atlasului, funcţie pe care o îndeplineşte şi în prezent. S-a constituit Comitetul Naţional ALiR (preşedinte: I. Coteanu; membri din Bucureşti: N. Saramandu, T. Teaha, I. Ionică, B. Marinescu), care a prelucrat materialul dialectal românesc şi l-a expediat la sediul ALiR (Grenoble). Reţeaua de anchetă ALiR cuprinde 129 de localităţi pentru limba română, dintre care 119 pentru dacoromână şi 10 pentru dialectele româneşti sud-dunărene: 8 pentru aromână (Grecia: 3, Albania: 2, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei: 2, Dobrogea: 1), una pentru meglenoromână (Grecia) şi una pentru istroromână (Croaţia). Pentru prima dată dialectele româneşti sud-dunărene au fost incluse într-un atlas lingvistic multinaţional. Din Atlas linguistique roman au apărut, până în prezent, un volum introductiv (Presentation, Roma, 1996) şi două volume de hărţi, însoţite de comentarii lingvistice (I, 1996; II, 2001).

Colaborator al lui Al. Rosetti, B. Cazacu a preluat de la acesta spiritul de deschidere spre direcţiile noi de cercetare, iniţiind în Institut, în anii '70, cercetări de sociolingvistică. Autor el însuşi al unor studii de sociolingvistică, publicate în reviste, B. Cazacu a format un colectiv - din care făceau parte N. Saramandu, Marilena Tiugan, B. Marinescu, M. Conţiu, Marina Ciolac -, a cărui activitate a dat rezultate în scurt timp. În afară de contribuţiile membrilor colectivului, apărute, îndeosebi, în revista Institutului, Marilena Tiugan şi Marina Ciolac au susţinut teze de doctorat cu subiecte de sociolingvistică, publicate sub formă de studii în reviste (Marilena Tiugan) sau în volum: Marina Ciolac, Sociolingvistică şcolară (1997), care a elaborat ulterior o lucrare de sinteză, Sociolingvistică românească (1999).

Nu putem încheia prezentarea activităţii în domeniul dialectologiei şi al sociolingvisticii fără a evidenţia rolul de mentor al lui B. Cazacu, excelent organizator, care a format şi a îndrumat numeroase colective de cercetători, insuflându-le pasiunea pentru studierea limbii vorbite în popor, de diversele pături sociale din mediul rural şi urban. Prin volumul Studii de dialectologie română, publicat în 1966, B. Cazacu marca un moment important în cercetările dialectologice, care aveau să cunoască, în deceniile următoare, o dezvoltare fără precedent, remarcabilă şi în prezent.

*

Sectorul de lingvistică structurală a fost creaţia lui Al. Rosetti, ilustrând preocuparea constantă a mentorului de deschidere către domenii noi, moderne, de cercetare, care se adăugau celor de fonetică experimentală şi de fonologie. Apariţia Sectorului a fost însoţită de publicarea, în acelaşi an, 1962, a primului număr din Cahiers de linguistique theorique et appliquee (ca revistă a Institutului de Lingvistică), redactor responsabil fiind Al. Rosetti. Sectorul s-a constituit, la început, cu membri atât din Institut (Alexandra Roceric-Alexandrescu, Sanda Golopenţia-Eretescu, Toma Pavel), cât şi din afara lui (Maria Manoliu-Manea, Valeria Guţu-Romalo), completându-se, ulterior, cu alţi cercetători: Laurenţiu Theban, Ileana Vântu, Rodica Mihăilă, Anca Belchiţă-Hartular, Adriana Gorăscu, Lucia Vaina-Puşcă, Liana Schwartz Popa-Burcă, Iulian Paşaliu, Şerban Broche. Sub titulatura generică de „lingvistică structurală" s-au desfăşurat, de-a lungul anilor, cercetări de lingvistică generativ-transformaţională, de lingvistică matematică, de semantică, de tipologie lingvistică, de pragmatică, de lingvistică a textului, de analiză a dialogului, cu participarea unor cercetători şi din alte sectoare (Laurenţia Dascălu Jinga, Margareta Manu-Magda) sau din afara Institutului (Solomon Marcus, Mihai Dinu). Rezultatele cercetărilor s-au publicat, sub formă de articole şi studii, în Cahiers de linguistique theorique et appliquee, dar şi în alte reviste din ţară şi din străinătate.

Dintre volumele publicate menţionăm Fonostatistica limbii române (1968; autoare; Alexandra Roceric-Alexandrescu) şi Sintaxa transformaţională a limbii române (1969; autori: Emanuel Vasiliu şi Sanda Golopenţia-Eretescu).

O activitate deosebit de rodnică s-a constatat în domeniul cercetărilor etimologice, Andrei Avram publicând mai multe volume: Contribuţii etimologice (1997), Probleme de etimologie (2000), Noi contribuţii etimologice

(2001).

Nicolae Saramandu a manifestat o preocupare permanentă pentru traducerea şi difuzarea în mediul lingvistic românesc a lucrărilor lui Eugeniu Coşeriu. După ce, în 1996, a prezentat ideologia lingvistică a savantului, în volumul Lingvistica integrală. Interviu cu Eugeniu Coşeriu, a publicat ulterior, în traducere românească, două din cele mai importante cărţi ale autorului: Sincronie, diacronie şi istorie (1997), Teoria limbajului şi lingvistica generală (2004). Menţionăm faptul că în perioada 1997-2002 Eugeniu Coşeriu a fost director onorific al Institutului.

Timp de trei decenii (1961-1990) din cele patru de existenţă (1961­2001), Institutul a fost dominat de personalitatea covârşitoare a întemeietorului său, Al. Rosetti. În această perioadă savantul şi-a desăvârşit opera lingvistică, publicând, alături de numeroase studii şi articole, ediţia definitivă, în 1986, a lucrării sale capitale, Istoria limbii române, după ce, cu două decenii mai înainte, îi apăruse în străinătate o culegere din studiile cele mai importante, sub titlul Linguistica (The Hague, 1965).

În semn de omagiu, institutul care a purtat numele lui Al. Rosetti a organizat, în 1995, o sesiune comemorativă la o sută de ani de la naşterea marelui lingvist şi om de cultură.

12 Marius Sala, Cei doi stâlpi ai înţelepciunii. Academia Română. Discurs de recepţie. Discurs rostit la 6 ian. 2006 în şedinţă publică. Cu răspunsul acad. Eugen Simion, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006, 36 p. Publicat şi în „România lite­rară" 39, 5, p. 16-18; 6, p. 18-19; în Evocări II (2004-2006), ed. acad. Radu P. Voinea, Alma, Craiova, 2006; în „Limba română" (Chişinău), 2007, 4-6, p. 119-136; în Marius Sala, Portrete, ediţia a II-a, Editura Universităţii din Suceava, 2007, p. 247-275.


În plastica formulare a acad. Marius Sala, Al. Rosetti a fost, împreună cu Iorgu Iordan, unul din „cei doi stâlpi ai înţelepciunii"12, temelie solidă pe care s-a dezvoltat lingvistica românească în perioada postbelică. Numele celor doi învăţaţi, alăturate postum, se însoţesc în titulatura Institutului reunit.

Ultima actualizare în Miercuri, 19 Iunie 2013 12:11
 


Motorizat de Joomla!. Designed by: joomla 2.5 themes  Valid XHTML and CSS.